[vc_row][vc_column width=”1/2″][vc_column_text]

21 km

21 povești pentru suflet

21 de cărți dăruite

Cu cinci săptămâni în urmă am început să alerg. Eu care iubeam să biciclesc în fiecare zi şi care-mi spuneam că alergatul nu-i pentru mine. Nu găseam un sens pentru care să alerg. Am încercat doar o dată anul trecut şi asta dintr-o motivaţie externă dată de un sentiment de nesiguranţă. Nu mi-a reuşit şi am înţeles că pentru a avea succes motivaţia externă trebuie să fie dublată de o motivaţie internă.

La sfârşitul lunii mai am fost alături de un prieten care a alergat o distanţă de maraton, din dorinţa de a-l susţine şi a împărtăşi experienţa prin care trece. Am reuşit să alerg mai mulţi km în reprize alături de el. Atunci a fost primul moment în care am conştientizat că alergarea mă poate scoate din zona de confort arătându-mi că singurele limite pe care le avem sunt cele pe care ni le stabilim noi.

Şi cum în jurul meu aveam exemple de oameni frumoşi care aleargă zilnic din pasiune pentru sport şi pentru sănătate (Judith, Marian, Răzvan, Dan) am zis că e momentul să încep şi eu de data asta din dorinţa de a mă autodepaşi şi bineînţeles de a mă menţine sănătoasă.

Aşa că am început cu 3km de alergare uşoară pe ciment, iar după alte câteva zile am ajuns să alerg 5 km. Am făcut o pauză de vreo două săptămâni şi cu aproximativ 10 zile în urmă am alergat primii mei 10 km în pantă pe deal, cu un timp de 1 h si 18 minute.

După care am fost obligată să fac o pauză prelungită datorită unei răceli cumplite cu febră, urmare a unei cure de detoxifiere a organismului cu pulbere de orz verde şi altele…. Era o singură problemă. Voiam să particip la cursa populară de la Arad, din 6 iunie. Puteam să alerg cu uşurinţă 6 km.

Însă am primit o provocare şi mai mare.

Să alerg la semimaraton, 21 km.

Cum iubesc adrenalina şi ador să îmi depăşesc limitele pe care singură mi le impun, am spus DA acestei provocări înainte ca organismul meu să fie complet refăcut.

Repet, lungimea cea mai mare alergată fusese de 10 km pe dealuri cu 10 zile înainte de semimaraton, o singură dată.

În ziua competiţiei m-am trezit la 4,45 AM ca să plec spre Arad împreună cu grupul nostru de alergători din Oradea, menţionaţi mai sus. Încă aveam nasul înfundat şi gâtul uscat. Am dat o lingură de miere de albine pe gât împreună cu o cană de apă caldă cu lămâie, m-am echipat şi pe aici mi-a fost drumul. Habar nu aveam în ce urma să intru. Ei, prietenii mei dragi, aleargă de ani de zile la diverse competiţii şi au sute şi mii de km în picioare. M-a amuzat expresia asta “km în picioare”. Exact ca la maşini, km la bord. Deci eu eram un “bebe” care abia învăţa să alerge.

Ajunşi la Arad a început distracţia. Organizare foarte bună, tineri voluntari frumoşi care au făcut o galerie extraordinară. Două lucruri m-au scos din sărite şi totodată, masiv din zona de confort:

1. Temperatura de 28 grade la umbră, la soare mi s-au părut 40 pentru că zonele cu umbră au fost foarte puţine de-a lungul traseului, cam 3 km din 21 pe ici, pe colo.
2. Traseul în sine pentru că mă aşteptam ca primul meu semimaraton să fie pe teren cu inclinaţie 0. A fost în pantă, cu 3 km din 21 înclinaţie 0.

Te invit să participi la o astfel de competiţie pentru că adevărata luptă e cu propria ta minte!

La km 1,5 mi se uscase gura aşa de tare că la primul punct de hidratare am băut dintr-o suflare un pahar cu apă. A fost primul moment în care am vrut să renunţ. La km 3 a început un muşchi de la piciorul drept să dea semene de durere uşoară. Iar am vrut să renunţ.

Pâna la km 10 când am spus că :”Îmi bag picioarele în el de semimaraton, ajung la jumătate şi abandonez cursa”. Am bombănit într-una.

Sunt recunoscătoare lui Răzvan care a alergat lângă mine cu paharul cu apă în mână şi m-a susţinut moral ca să nu renunţ.

După ce am trecut de km 10 m-am gândit că am alergat atât şi ar fi păcat pentru mine să abandonez tocmai acum. Aşa că am continuat de data asta mai liniştită.

La km 17 mi s-a tăiat filmul la propriu adică simţeam că “nu mai am ficat”, talpa piciorului drept mă ustura tare, muşchii picioarelor erau încordaţi la maxim de simţeam că ramân blocată în poziţia de alergare.

Iar am vrut să renunţ pentru că mintea îmi tot spunea: “Nu vezi că te lasă toate?! Ficatul tău nu mai poate, muşchii stau să-ţi explodeze şi tu te încăpăţânezi să mai scoţi şi timp bun.” Voiam eu să termin cursa în 2h 40m.

Am continuat însă cu gândul la Alexandra, prietena mea dragă, care aleargă la maratoane internaţionale şi naţionale şi căreia i-am dedicat această cursă. Mi-am spus că dacă ea poate şi eu pot. Şi aşa am ajuns la final cu un timp bun pentru condiţiile date, terminând sub 3 ore.

Mi-a venit de două ori să plâng de emoţie

la gândul că voi reuși.

Ultimul km înainte de finish l-am mers aproape tot pentru că nu mai puteam de usturimea tălpilor. Cu ultimele resurse am trecut linia de sosire ALERGÂND. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă descalţ. Ai mai jos poza cu mine la final…

11391388_1451954275120021_297317990171113263_n

Ce am învăţat din asta este că:

– Indiferent ce îţi propui să faci în viaţă ai nevoie de antrenament şi ia ceva timp până se realizează. Învaţă de la cei mai buni.
– Singurele limite pe care trupul nostru le are sunt cele pe care ni le punem singuri.
– Renunţă la aşteptări şi lasă viaţa să te surprindă în mod plăcut. Ia lucrurile aşa cum vin pentru că toate au rostul lor.
– Apreciază-i pe cei care te susţin şi-ţi sunt alături în această călătorie numită VIAŢĂ.
– Fii recunoscător pentru tot ceea ce eşti şi ai acum în viaţa ta!

Am ales ca odată cu cei 21 de km alergaţi să susţin 21 de poveşti ale unora dintre cei care şi-au schimbat viaţa, dăruind 21 de exemplare din cartea „110 Trepte de Cunoaştere”

[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/2″][sh_descriptive_portfolio number=”10″ cols=”span6″ post_type=”dict_portfolio” title=”Povesti pentru suflet”][/vc_column][vc_column][/vc_column][/vc_row]