Articol scris de ADRIANA MITU, autoarea cărții „Succesul copilului tău depinde de tine”.

Probabil cea mai frecventă întrebare pe care o primesc din partea părinților de adolescenți este legată de ceea ce gândesc adolescenții și de comportamentul acestora.

De ce se comportă astfel? De ce nu îmi spune ce probleme are? De ce totul este o dramă, de la cearta cu o prietenă la faptul că nu i-am dat voie să iasă în oraș într-o seară? Unde este copilul care-mi povestea mereu ce simte și ce gândește?” Acestea sunt doar câteva dintre frământările unui părinte care are acasă un copil-adolescent.

Am avut ocazia să lucrez cu grupuri de adolescenți, atât în cadrul atelierelor, cât și în școlile în care am fost. Astfel că, am aflat ce îi preocupă, ce își doresc, ce simt, ce gândesc, la ce visează.

Ei bine, principala provocare în viața lor nu este aeea că nu au ultimul model de telefon, haine frumoase, că i-a părăsit prietenul sau prietena, sau că nu fac parte din grupul copiilor populari din liceu. Principala frământare este mult mai apropiată de sufletul lor. Aceasta este legată de relaționarea cu părinții.

De fiecare dată discuția începe cu acest subiect și se încheie tot cu el: Ce gândește mama/tata? De ce se comportă astfel? De ce nu vede lucrurile așa cum le văd eu? De ce nu mă înțelege?”

Și adolescenții sunt la fel de preocupați de relația cu părintele, la fel cum și părintele este preocupat de relația cu propriul copil.

Și atunci, unde se produce ruptura?

Puțini dintre noi își amintesc faptul că, la această vârstă, în interiorul oricărei persoane se dă o luptă. Lupta între adultul de mâine, care vine la pachet cu dorința de a fi matur, de a avea responsabilități și putere de decizie asupra propriei vieți; și copilul de ieri, care vrea să se mai joace, să nu aibă atât de multe responsabilități pentru deciziile luate și care caută siguranța îmbrățișării unui părinte. Această etapă de tranziție între copil și adult este una plină de provocări și deloc ușoară.

Am sesizat că înșiși părinții accentuează această luptă, prin mesaje contradictorii. Într-un moment îi spun: Tu ești suficient de mare încât să faci acest lucru, sau să îți asumi răspunderea pentru comportamentul tău și acțiunile tale, nu mai ești un copil!”. Alteori îi spun: “Nu ești suficient de mare să iei decizii pentru tine, atât timp cât stai în casa mea, eu iau deciziile!”.

Multe dintre conflictele în relaționarea părinte-adolescent apar din sentimentul de nedreptate pe care copilul îl simte cu privire la aceste mesaje. El gândește: „Ei bine, tu îmi ceri să fiu responsabil pentru ceea ce fac, dar fără a-mi da și dreptul de a decide pentru mine. Să fiu reponsabil când ai tu chef și să iei decizii pentru mine când nu-ți mai convine. E tare nedrept!”.

Este ca și cum noi, la locul de muncă, am primi noi responsabilități, fără a ni se schimba statutul, venitul sau fișa postului. Și noi ne-am simți nedreptățiți, așa-i?

Această nevoie a părintelui de a-l controla pe adolescent vine din iubire și din dorința de a-l ști în siguranță, de a-l proteja.

Adevărul este că, în câțiva ani – doi, trei, sau patru, adolescentul ajuns major se va trezi cu putere deplină de a decide pentru el însuși.

Astfel că, recomand părinților să-și mute atenția de la: Ce gândește copilul meu? Cum să îl fac să mă asculte?” , la: Cum îl pot ajuta să-și dezvolte o judecată bună? Cum îl pot sprijini să ia decizii bune?”.

Fără doar și poate cel mai important lucru în îndrumarea unui copil este modelul parental și valorile pe care părinții i le transmit acestuia. Valorile creează un cadru de siguranță de la care adolescentul nu se va abate foarte mult.

Va lua el decizii mai puțin bune? Foarte posibil da. Și noi am luat decizii mai puțin bune la vârsta lui, iar uneori mai luăm și acum astfel de decizii. Însă, dacă baza este una sănătoasă, dacă i-au fost oferite valori precum: iubire, curaj, încredere în sine și în părinte, verticalitate, responsabilitate, compasiune pentru ceilalți; atunci copilul-adolescent va învăța din greșeala sa și va reveni pe drumul care-i deservește cel mai bine interesele.

De unde vine puterea de a spune NU propunerilor dăunătoare ale anturajului?

O altă opoziție pe care o observ în părinții adolescenților este așteptarea ca al lor copil să se comporte diferit cu ei, față de cum se comportă cu prietenii lor. Și ai să înțelegi imediat la ce mă refer.

Părintele se așteaptă ca adolescentul să fie obedient în relaționarea cu el, dar în același timp să știe să spună un NU hotărât prietenilor: ”Eu nu fumez cu voi. Eu nu beau. Eu nu consum substanțe. Eu nu merg în locuri în care aș putea fi în pericol.

Și revin la ideea de judecată bună. Cel mai important lucru este ca părintele să-l sprijine pe copil în a avea o judecată bună, în a gândi pentru sine și a lua decizii pe cât de bine o poate face la vârsta sa.

Este normal și natural ca la această vârstă adolescentul să aibă limite stabilite de părinți. Să aibă o oră de culcare sau de ajuns acasă, un timp limitat de stat la TV sau pe tabletă și anumite programe pe care le poate urmări. Lipsa acestor limite nu doar că nu-l ajută, dar este cum nu se poate mai dăunătoare, copilul neavând un cadru de siguranță în care se poate dezvolta. Însă, în lucrurile care-l privesc, care sunt importante pentru el, va cere să abă un cuvânt de spus. Un copil care ascultă orbește de părinți, va asculta orbește de toți cei din jurul său: prieteni, colegi, anturaj. De multe ori copiii care până mai ieri erau ascultători și cuminți”, devin acum rebeli. Însă, doar în ochii părinților. Pentru că, de fapt, ei continuă să asculte de cineva, doar că acum ascultă de prieteni și nu de părinți.

De ce nu îl mai recunoști pe copilul de ieri în adolescentul care stă acum în fața ta?

Un alt aspect important în relaționarea părinte-adolescent este cel legat de comunicarea dintre cei doi. Am observat că părintele are tendința de a spune că își dorește ca al său copil să fie la fel ca înainte. Or, acest lucru nu mai este posibil, deoarece copilul de ieri se pregătește să fie adultul de mâine, iar această perioadă de tranziție nu este una deloc ușoară.

De ce acest mesaj nu hrănește relația? Pentru că mesajul subtil pe care îl înțelege adolescentul este: „Nu îmi place cum ești acum. Te vreau înapoi copil.”.  Dar el nu se poate întoarce la a fi copil. Iar în sufletul său se naște teama de a pierde iubirea și acceptarea părintelui pentru ceea ce este el acum, pentru persoana care a devenit și care într-adevăr, uneori este atât de diferită de copilul de ieri.

Dar de ce atâta dramă?

Drama pare constantă atunci când vorbim despre adolescenți.

Din punct de vedere neurologic, privind modul în care se dezvoltă creierul adolescentului, oamenii de știință au ajuns la concluzia că drama are o explicație medicală. Creierul uman trece prin transformări majore în timpul adolescenței. Cortexul prefrontal, ce este responsabil de autocontrol și luarea unor decizii bune, ajunge la maturitate abia la 21-22 de ani. În timpul primilor ani ai adolescenței, această parte a creierul se mărește, iar apoi scade gradual până la maturitatea timpurie. Ceea ce explică impulsivitatea adolecenților și reacțiile exagerate pe care le au.

Într-o noapte, în jurul orei două, am primit un telefon urgent de la nepoata mea, care avea pe atunci șaisprezece ani. Cu greu am înțeles ce voia să-mi spună printre potopul de lacrimi. Deja în capul meu se construiau tot felul de scenarii, care mai de care mai îngrozitoare. Într-un final am aflat motivul telefonului. Prietenul său o înșelase. Ce puteam face eu în acel moment? Puteam să mă înfurii spunându-i că acesta nu este un motiv suficient de important încât să mă sune în miezul nopții și să mă sperie. Puteam să râd de supărarea sa și să-i spun cât de neimportantă este în comparație cu provocările unui adult. Puteam să-i spun că până se mărită îi trece și că vor fi și alți băieți în viața ei. Sau puteam să-i spun că sunt alți oameni care au probleme mai mari, sau că eu la vârsta ei … .

Nu am făcut nimic din toate acestea. De ce? Mi-am dat seama că pentru o adolescentă de șaisperezece ani o astfel de experiență este foarte dureroasă. Am fost și noi acolo. Îți amintești?

Ce am făcut? Am ascultat-o cu empatie, chiar înțelegând prin ceea ce trece. La fel cum aș fi procedat dacă o prietenă m-ar fi sunat la două noaptea să-mi povestească supărarea ei. M-am simțit onorată că a avut încredere să mă sune și am știut că un astfel de moment stabilește modul în care va fi relaționarea noastră în viitor, dacă va mai avea încredere să-mi ceară părerea.

De multe ori avem tendința să minimalizăm provocările adolescentului, să gândim și chiar să-i spunem că acestea nu sunt motive de supărare, de teamă, de a suferi.

Așa-i, din perspectiva adultului pot părea neimportante și atât de mărunte uneori. Însă, tebuie să privim lucrurile prin ochii lor, să înțelegem  că pentru ei sunt importante, la fel cum și pentru un bebeluș poate fi greu să meargă prima oară, sau cum un copil de patru ani suferă că un altul i-a luat jucăria, sau un copil de nouă ani plânge pentru că s-a certat cu prietenul cel mai bun.

De fiecare dată când copilul întâmpină un moment dificil el are nevoie, dincolo de sfaturi, păreri și îndrumări, să fie înțeles. Iar ceea ce recomand este să ne adresăm meru întrebarea: „Dacă soțul/soția/prietenul/prietena/mama/tata/sora/fratele meu ar veni să-mi vorbească despre ceea ce îl doare sau ceea ce l-a supărat, i-aș răspunde cum tocmai i-am răspuns copilului?”. Iar a doua întrebare: „Îi este de folos ce tocmai i-am spus, sau am reacționat prin prisma frustrărilor, nemulțumirilor, temerilor, proiecțiilor mele?”

În final am să închei prin a te ruga să-ți amintești de propriile provocări pe care le-ai întâmpinat în relaționarea cu părinții tăi atunci când tu erai adolescent. Ce mod mai bun să-ți înțelegi copilul, decât acela de a te pune în papucii lui?

Ce anume te nemulțumea la felul în care se comportau părinții tăi cu tine? Ce ai fi vrut să facă diferit?

Am să-ți reamintesc faptul că fiecare dintre noi face pe cât de bine poate în fiecare clipă. Atât părintele cât și copilul acționează și uneori reacționează pe cât de bine poate în acel moment. Așadar, în acest moment ești cel mai bun părinte care poți fi.

Știi exact de ce ai primit acest mesaj astăzi. Este pentru tine!

Gânduri bune,

Adriana Mitu

P.S. Pe Adriana o poți găsi AICI: http://adrianamitu.com/ și/sau pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/adriana.oc.mitu?fref=ts