Viața continuă să mă surprindă în fiecare zi prin frumusețea naturii, prin oamenii care îmi apar pe cale, prin conștientizările zilnice pe care mi le aduce.

După cum spuneam, am fost pentru câteva zile la munte într-un cadru de vis, în Transilvania Retreat Center din Munții Apuseni, locul în care îți amintești de tine, te conectezi la esența ta. Am avut timp de introspecție, de reamintire… Ce am descoperit acolo și în ultimele zile acasă, voi spune în rândurile următoare cu speranța că te vei regăsi și tu în ele…

Provocarea mea în această viață nu a fost să fac imposibilul (de câteva ori  l-am făcut), ci să învăț să accept posibilul. Să accept ființa mea interioară, ceea ce sunt cu adevărat.

Simt că m-am risipit în ultimii 20 de ani. Ai să spui: Cum așa? Ai făcut un copil minunat, ai plantat pomi, ai scris cărți, ai contribuit în diverse moduri la transformarea și creșterea multor oameni și a unor afaceri, te-ai bucurat, te-ai întristat, ai distrus, ai creat… Și totuși m-am risipit…Te rog să nu pui un egal între cuvântul risipit și IROSIT. Doar m-am risipit. O să explic imediat.

Stephen Covey spunea: Nu suntem oameni într-o călătorie spirituală, suntem ființe spirituale într-o călătorie umană.”

Am înțeles că viața este prea importantă pentru a fi irosită cu lucruri fără însemnătate și trecătoare. Viața poate fi irosită, eu doar m-am risipit…

M-am risipit în exterior uitând că sunt o ființă spirituală într-o călătorie umană. M-am risipit în ceilalți , în experiențele trăite și abia de curând am auzit glasul sufletului meu care striga:

– Mi-e dor de TINE, Irina! Mi-e dor de MINE! Doamne ce dor îmi e de mine!…

Am realizat că pentru a-L regăsi pe El este nevoie să îmi reamintesc cine sunt cu adevărat. Să privesc cu atenție și bucurie în mine, să mă adun de pe unde m-am risipit și să ACCEPT MINUNEA CARE SUNT. Să accept că sunt EL.

Cu ceva ani în urmă l-am întrebat pe Dumnezeu:

– Doamne, cine sunt eu cu adevărat?

Și l-am rugat să îmi arate.

Și mi-a arătat: Am văzut o ființă atât de strălucitoare că m-am speriat iar imaginea a dispărut imediat. Mintea mea nu a putut duce măreția ființei mele. Nu a putut concepe frumusețea, puterea, minunea, strălucirea…Și în cele din urmă m-a făcut să uit.

Toți, fără excepție, suntem ființe minunate. Provocarea în acestă viață este să ne reamintim asta. Să ne reamintim că merităm tot ce este mai bun și mai frumos în Universul ăsta mare. Să ne acceptăm așa cum suntem este cea mai mare provocare a acestei vieți. Și să ne oferim respectul cuvenit noi, nouă.

Pentru că merit… Pentru că meriți… Pentru că merităm!

La munte m-am reîndrăgostit de RUMI așa că am să închei cu o strofă din el:

„A fi sau a nu fi

Nu este o dilemă pentru mine.

Să renunț la tot

Nu este mare lucru.

Să fiu inconștient de minunile

Care există în mine-

ACEASTA – da –

Este curată nebunie!

Te invit ca pentru următoarea perioadă să te întorci la tine și să-ți reamintești de minunea care ești. MERITĂ!